Capitolul 5

Am alergat, chiar atat de tare incat simteam ca plamanii imi vor exploda in curand , dar in clipa in care m-am trezit in masina , prinsa undeva intre doua semafoare , ambele aratand culoarea aia enervanta de rosu prafuit, iar masinile nu se mai miscau de cateva zeci de minute bune, am simtit cum capul imi bubuie. De nervi.

Am ajuns si la aeroport..dupa ce , practic, mi-am pierdut permisul de cateva ori ignorand semnele de “interzis” si “cedeaza trecerea”. Totusi , cand ma voi intoarce acasa va trebui sa donez ceva unor biserici pentru a ma tine de cuvant , acuma ca Dumnezeu s-a tinut de partea lui de intelegere. Am ajuns la timp.

Am scos biletul din poseta, i l-am intins tipei si asteptam sa imi spuna incotro se face verificarea aia pentru a ma urca odata in avion.

-Imi pare rau dar … a facut o pauza cam lunga. Bine , am inteles . Ceva nu este ok daca ei ii pare rau.  Ai gresit aeroportul.

-Cum adica am gresit aeroportul? Am intrebat repede fiind pe punctul de a face un atac de cord. Nu cred ca tipa a inteles bine intrebarea mea pentru ca aproape am tipat la ea si se uita la mine ca si cum in orice clipa ar fi ridicat mainile sa se fereasca de vreo eventuala lovitura venita din partea mea.

Mi-am dres vocea intr-o incercare de a ma calma, desi nu stiu daca ar fi existat ceva ce sa ma calmeze cu adevart.

Serios vorbind, i s-a mai intamplat cuiva sa greseasca aeroportul? Trebuia sa se intample cuiva pana la urma. Nu putea sa fie totul perfect. Firul trebuia sa mi se rupa la un moment dat.

Si de ce ma simteam de parca tot universal era impotriva mea?

Mi-am luat biletul inapoi si speram din tot sufletul ca tipa sa nu fi chemat déjà paza sa vina sa ma scoata pe sus afara. M-am intors si am plecat exact pe unde am venit incercand sa ignor privirile curioase ale celor pe langa care treceam. Doar in clipa aceea mi-am dat seama cat de enervant poate fi “opritul si privitul” la vreun “incident”.

Bine, recunosc ca nu aveam dreptul sa fiu suparata pe oamenii astia doar  pentru ca se uitau la mine pentru ca si eu faceam lucrul asta de multe ori …si chiar fara sa imi dau seama ca ma holbam de-a dreptul.

Si poate ca am exagerat si nu trebuia sa imi ies din fire cu blonda aia , dar nu ni se intampla  de cele mai multe ori sa ne descarcam nervii pe cei care ne stau in drum sau pe cei care ii gasim? Dar nu pot sa spun decat ca asta este in natura umana.

M-am urcat in masina, am pornit-o si am plecat. In momentul in care muzica a inceput sa cante groaznic de tare (stiam ca lasasem volumul la maxim pentru a nu auzi toate injuraturile si urarile de bine care imi erau adresate in trafic), l-am lovit.

In prima secunda nu a fost decat o durere dupa care mi-am dat seama ca aveam ceva pe mana. A inceput sa imi picure pe bluza si pe fusta. M-am panicat. Nu imi mai aduceam aminte motivul pentru care am vrut sa ranesc prostia aia de cd player.

Eram prea ocupata sa vad cum sangele imi curgea si nu mi-am dat seama ca toate claxoanele alea enervante imi erau adresate mie .

Am ajuns la aeroportul potrivit. Eram sigura pentru ca verificasem de 4 ori biletul ala stupid. Mi-am luat un servetel si mi l-am strans in jurul degetului care imi sangera.

Nu numai ca ma durea ingrozitor , dar imi patasem si fusta care era alba , pana la genunchi, foarte mulata, (de ce am ales eu azi sa port o fusta alba?). Dupa ce am realizat ca degetul meu avea doar o jumatate din ceea ce se presupunea a fi o unghie m-am uitat spre locul accidentului si mi-am vazut cealalta jumatate care statea inca prinsa in aparat, plina de sange. Eww.

Am trantit portiere nervoasa …si grabita. Nu eram prea sigura ce sentiment ma domina. Am intrat inauntr si din nou privirile erau indreptate spre mine. Chiar nu eram chiar atat de furioasa. Nu scoteam nici flacari si nici nu tipam (inca) asa ca nu era cazul sa se uite toti chiar atat de insistent la mine.

Probabilitatea ca acesti oameni sa fi fost si la celalalt aeroport si sa ma fi vazut dupa care sa se fi teleportat era destul de mica .

Daca ar fi fost doar cativa barbati care sa se fi uitat insistent as fi crezut ca poate sunt eu foarte paranoica sau foarte sexy azi, dar fiecare se uita si ma masura din cap pana-n picioare.

Ce e asa de interesant?

-Hey , domnisoara , ti-ai uitat o.b. urile acasa?

Si iata si raspunsul. De ce trebuia sa intreb? M-am uitat in jos, spre fusta. Uitasem ca era patata cu stropi de sange pe fusta din clipa in care mi-am vazut unghia infipta in aparatul ala.

Bineinteles ca barbatii nu s-ar gandii ca tocmai ti-ai rupt unghia in masina , ci mai degaraba ca ti-a venit menstruatia. Evident. Mersul meu increzator m-a parasit in clipa aia. Mi-am pozitionat geanta strategic in fata si mi se parea ca distanta se tot marea.

Avionul meu nu decolase inca. Se pare ca avea intarziere. Foarte bine.

L-am rugat pe un barbat care se ocupa cu bagajele sa vina sa ma ajute cu ele.

-Mi-am rupt unghia. Atata tot. Am spus exasperata din cauza privirii lui. Trebuia sa inceteze imediat si din cauza asta am simtit nevoia sa-l asigur ca nu uitasem sa imi pun un tampon sau o.b. atunci cand am plecat de acasa.

Dar nu a avut efect. El tot ciudat ma privea . Poate ca in zilele mele bune , in care nu mi-as fi rupt unghia si nu as fi fost cea mai injurata soferita de pe planeta, probabil ca m-as fi simtit flatata , dar acum ma simteam groznic.

Am urcat in avion, m-am asezat pe locul pe care mi-a spus stewardesa sa ma asez si mi-am scos o carte din geanta. Am inceput sa citesc “Cand ne aflam in suferinta ,dam vina pe cei din jurul nostru pentru suferinta pe care o simtim”. Am dat cateva pagini inainte “Singuratatea doare mai tare decat ceam mai cumplita boala si cea mai cumplita rana pentru ca ea este o rana a sufletului…” . “Dar pustiul pe care il simtim atunci cand suntem cu cineva?…” . Clar nu aveam de gand sa citesc asa ceva. Nu dupa toate astea. Se pare ca Dumnezeu s-a tinut de promisiune in ceea ce priveste prinderea avionului, dar nu mi-a spus nimic de ceea ce se va intampla inainte de asta.

Am bagat cartea in geanta si am vazut ceva stralucitor si foarte nefamiliar. Am intins mana si le-am luat.

Erau chiar agrafele lui Khleo pe care le pierduse saptamana trecuta , in parc.

-Kris, mi-ai vazut agrafele de par ? Nu ti le-am dat tie? M-a intrebat Khleo in timp ce cauta prin toate buzunarele.

-Nu . Nu imi amintesc sa mi le fi dat. Te-ai uitat in toate buzunarele? Am intrebat mirata.

-Da …Off. Probabil mi-au cazut din buzunar. Nu mai conteaza. A spus ea resemnata.

Nu imi dadeam seama cum de au ajuns agrafele ei la mine in geanta.

Oh Doamne …acuma , pe langa faptul ca ma automutilez ,mai sunt si cleptomana?

Le-am pus inapoi si m-am gandit imediat sa o sun pe Khleo si sa ii spun ca i-am gasit agrafele, dar mi-am adus aminte ca sunt in avion si nu pot. Primul lucru pe care il voi face va fi sa o sun.

Avionul a aterizat si dupa ce mi-am ridicat bagajul mi-am luat telefonul pentru a-l suna pe tata. Nu am reusit. Telefonnul a inceput sa vibreze si sa sune ca un nebun. Ok. Prea multe mesaje.

L-am deschis pe primul. “Petrecere!!!! Alexa implineste 17 ani. Sa ii spunem toti “La multi ani!” , sa ne aranjam si sa ii ducem cadouri mici si scumpe dragei nostre Ale. Se pare ca mai avem un motiv de sarbatorit. Cadoul de ziua ei: o rinoplastie. Suntem cu totii curiosi sa vedem rezultatul. P.S.: Noi oricum te iubeam, Ale! Pupici , Andreea( de parca nu stiati;;) )”.

Am deschis al doilea mesaj : “ Kris, ai aflat? Oare din cauza asta Ale a lipsit 3 saptamani de la petreceri? Pana la urma nu a fost plecata la Paris, asa cum stiam noi toti?” de la RoXx.

Al treilea mesaj: “ Ai vorbit cu Ale?  Eu inca nu mi-am revenit din soc. Si eu care credeam ca nu ne putem opera decat dupa 18 ani.” de la Sabb.

Al patrulea mesaj: “Am gasit cei mai draguti botosei roz cu fundite si pietricele pentru Charlotte. Cand te intorci ( am aflat ca ai plecat la NY ) vi cu mine sa ii gasim si cateva jucarii? Oricum , am aflat de Ale. Cica mama ei s-a operat si ea. Si-a pus silicoane. Nu credeam ca sanii ar putea fi mai mari decat ii avea déjà. Suna-ma cand poti si sa nu golesti chiar toate magazinele , ok? Bye” de la Khleo.

Am format numarul de telefon a lui tata si l-am sunat. Mi-a  raspuns mai greu , dar nu conta. Singurul lucru la care ma puteam gandi era operatia lui Ale.

Se pare ca zvonurile si barfele chiar circula repede.

Tata a venit dupa mine dupa 15 minute. In timp ce el era prins in nu stiu ce discutie despre contracte si vanzari, m-am gandit sa sun acasa si sa vorbesc cu mama. Trebuia sa ii aduc aminte ca mama lui Khleo tinea cina de bun-venit in cinstea lui Charlotte in seara asta si sa nu uite bratarica de argint cu pietricele si perlute roz.

Mi-a raspuns Ana, ca de obicei. Mama era plecata si m-am grabit sa inchid si sa o sun pe mama, dar Ana  mi-a spus “ Ati primit o scrisoare”. Nu am mai stiut nimic dupa asta.

Am uitat de mama, am uitat de Ale, de faptul ca tata tipa la telefon la 20 de centimetrii de mine. Am inceput sa ma gandesc la persoana care ar fi putut sa imi scrie, dar mi-au venit in minte cuvintele lui Khleo “Cine mai foloseste posta in zilele noastre?”. Nimeni. In timp ce Ana tipa “alo” in telefon, probabil crezand ca am patit ceva, m-am dezmeticit si singurul lucru care ma nelinistea era numele expeditorului.

– De la cine??